Alina închise fermoarul genții și îl privi pentru câteva clipe.
— Asta este casa noastră!
Alina deschise telefonul.
Intră în aplicația băncii.
Apoi îl întoarse spre el.
Andrei se uită distrat la ecran.
După câteva secunde, zâmbetul îi dispăru.
Soldul contului avea șase zerouri.
— În ultimii cinci ani am lucrat de acasă după ce adormea Matei.
Proiecte pentru firme din străinătate.
Tot ce câștigam economiseam.
— Pentru că, în fiecare lună, tu găseai alt motiv să nu economisim nimic.
— Cineva trebuia să se gândească la viitorul copilului nostru.
În acel moment, socrul intră fără să bată.
Andrei îi întinse telefonul fără un cuvânt.
— Pentru că am crezut că sunt într-o familie.
Dar, de fapt, eram doar persoana care plătea, gătea și făcea curat.
Socrul încercă imediat să-și schimbe tonul.
— Alina… hai să discutăm ca oamenii…
— Nu mai avem ce discuta.
— Putem să luăm un apartament.
Ați spus mereu că nu avem.
De fapt, doar tu nu aveai.
— În apartamentul pe care l-am cumpărat acum două luni.
Camera lui Matei este pregătită.
Așteptam doar să văd dacă, măcar o dată, cineva mă va trata ca pe un membru al familiei, nu ca pe un portofel și o menajeră.
Câteva luni mai târziu, Alina și Matei locuiau în noua lor casă.
Andrei a încercat de multe ori să se întoarcă.
Dar ea luase deja cea mai grea decizie.
— Mami, aici este casa noastră?
Ea l-a îmbrățișat și a zâmbit.
Pentru că o casă nu este locul în care ești tolerat.
Este locul în care ești respectat.