Directorul sucursalei a venit după câteva minute. Era un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o mapă sub braț și o expresie atât de serioasă încât mi s-au răcit palmele.
— Doamnă, înainte să discutăm, trebuie să verificăm câteva lucruri. Mama dumneavoastră se numea Margareta?
— Iar dumneavoastră sunteți Linda, fiica ei?
Mi-a cerut buletinul, certificatul de deces al mamei și scrisoarea.
Când a văzut plicul sigilat, n-a părut surprins.
Asta m-a speriat cel mai tare.
— Știați de el? am întrebat.
— Știam că există instrucțiuni care trebuiau puse în aplicare după decesul mamei dumneavoastră. Nu știam când veți veni.
Mi-a făcut semn să-l urmez într-un birou.
Acolo am desfăcut ultima pagină.
Scrisul mamei devenise tremurat.
„Linda, despăgubirea ta nu a fost cheltuită pe spital. Vasile a luat banii.”
Am simțit că mi se taie respirația.
Despăgubirea fusese de 333.000 de lei.
Vasile folosise o parte din bani pentru a-și achita datorii și cumpărase un teren pe numele lui.
Mama aflase abia după câțiva ani.
Încercase să-l confrunte.
El o amenințase că, dacă vorbește, pleacă și ne lasă fără nimic.
Începuse să pună bani deoparte.
Apoi, după ce Vasile plecase definitiv, vânduse terenul pe care reușise între timp să demonstreze că fusese cumpărat cu banii mei.
Directorul a întors monitorul spre mine.
— Mama dumneavoastră a deschis un cont separat și a depus acolo suma recuperată. Ulterior a adăugat economii și dobânzi.
— Din punct de vedere al documentelor lăsate de mama dumneavoastră, sunteți beneficiarul desemnat.
Toți anii aceia în care o judecasem în tăcere pentru că nu mă apărase.
Poate prea târziu. Poate imperfect. Dar încercase.
Atunci mi-a sunat telefonul.
— Poate ar trebui să răspundeți.
Am pus telefonul pe difuzor.
Apoi vocea lui s-a schimbat.
Ci exact întrebarea unui om care știa că există ceva de aflat.
— Vasile mi-a spus acum mulți ani. Mi-a dat bani să tac.
Camera parcă s-a micșorat.
— Cincizeci și patru de mii de lei.
Fratele meu primise bani din despăgubirea furată de la mine.
— Eram tânăr. Aveam datorii.
— Eu aveam șaptesprezece ani.
Pentru prima dată, nu mai simțeam furie.
— De asta voiai să golim casa în două zile?
— De asta ai spus să nu dezgrop trecutul?
Tăcerea lui a fost răspunsul.
În următoarele săptămâni, am aflat restul.
Mama păstrase copii după acte, extrase bancare și corespondență. Avea chiar și o declarație semnată de Vasile cu ani în urmă, când încercase să obțină de la ea încă niște bani.
Nu mai puteam recupera fiecare leu din trecut și nici nu puteam schimba ce se întâmplase când aveam șaptesprezece ani.
Dar puteam opri minciuna.
Am discutat cu un avocat. Am rezolvat succesiunea corect și am declarat banii găsiți în casă, astfel încât totul să fie legal și transparent.
Radu a încercat de două ori să mă convingă că mama ar fi vrut „să împărțim frățește”.
— Mama a avut zeci de ani să scrie „pentru copiii mei”. A scris „Linda”.
Din cei 568.836 de lei, n-am cumpărat mașină și nici casă.
Am făcut ceva ce mama probabil ar fi înțeles.
Am pus deoparte o parte pentru viitor și am folosit o sumă pentru a renova casa ei.
Am păstrat bucătăria aproape neschimbată.
Inclusiv raftul cel mai înalt.
Cutia de făină stă și astăzi acolo.
Uneori o deschid și mă gândesc la mama.
La toate lucrurile pe care părinții nu reușesc să le spună la timp.
La greșelile care nu pot fi șterse, dar pot fi măcar recunoscute.
„Nu am putut să-ți dau înapoi anii în care ai crezut că nimeni nu te-a apărat. Am încercat măcar să-ți dau înapoi ceea ce era al tău.”
Am citit-o de zeci de ori.
Iar într-o dimineață, am pus scrisoarea înapoi în cutia de făină și am închis capacul.
Nu ca să mai ascund ceva.
Ci pentru că, în sfârșit, nu mai exista nimic de ascuns.