Andrei a rămas cu ochii pe ecran.
Înființată cu trei luni înainte.
— Ce e asta? a întrebat Bianca.
Andrei n-a răspuns. A sunat imediat directorul comercial.
— Vreau lista contractelor active. Acum.
Câteva minute mai târziu avea răspunsul.
Și atunci a început să înțeleagă.
Contractul pentru centrul comercial fusese primul.
Apoi încă un client important anunțase că nu mai continuă proiectul.
Nu exista nicio clauză secretă prin care eu le luasem contractele. Nu aveam nevoie.
Clienții pur și simplu aveau dreptul să aleagă cu cine continuă.
Iar ei nu veniseră la firma noastră pentru Andrei.
Pentru cei zece ani în care eu fusesem omul din spatele planșelor, în timp ce Andrei devenise chipul companiei.
Telefonul lui a sunat din nou.
— Ce naiba se întâmplă? a izbucnit Andrei. Unde e toată lumea?
— Nu e vorba despre salariu.
— Despre cine vreau să construiesc proiectele astea.
Până la sfârșitul săptămânii au mai plecat șapte oameni.
Le spusesem doar că deschid un studio nou și că cine vrea să construiască mai departe alături de mine are o ușă deschisă.
Numai că, odată cu ea, rămăseseră și lucrurile despre care Bianca nu mă întrebase când venise după chei.
Chiria uriașă a sediului.
Ratele pentru echipamente.
Creditele contractate pentru extindere.
Și obligațiile unei companii care arăta impresionant cât timp avea proiecte suficiente pentru a o hrăni.
Bianca a început să înțeleagă câteva săptămâni mai târziu.
— Dar firma asta nu valora milioane?
Andrei stătea în bucătărie, cu laptopul deschis și telefonul lipit de ureche.
— Atunci unde sunt milioanele?
— În contracte, Bianca! În proiecte! Nu stau banii într-un sac în seif!
Andrei a ridicat privirea.
Acolo era următoarea problemă.
Cea pentru care Bianca venise personal să-mi ceară cheia.
Locuisem acolo aproape opt ani.
O casă frumoasă, într-o zonă bună de lângă București, cu ferestre mari și o curte de care fusesem cândva foarte mândră.
Bianca se mutase aproape imediat.
Își adusese hainele, schimbase câteva tablouri și comandase mobilier nou înainte ca divorțul nostru să fie măcar finalizat.
Numai că într-o după-amiază s-a întors de la cumpărături și cheia n-a mai funcționat.
Un bărbat necunoscut i-a răspuns prin interfon.
— Cred că este o confuzie.
Bianca l-a sunat pe Andrei urlând.
— Cine mi-a schimbat încuietorile?!
Andrei a ajuns acolo în mai puțin de o oră.
Atunci a aflat ceea ce ar fi trebuit să știe de mult.
Casa nu fusese niciodată proprietatea firmei.
Fusese cumpărată cu ani înainte printr-o structură de investiții a familiei mele, iar noi avuseserăm drept de folosință cât timp anumite condiții contractuale erau îndeplinite.
Avocatul meu nu inventase nimic.
Pur și simplu citise actele pe care Andrei nu se obosise niciodată să le citească.
Când separarea devenise oficială, dreptul nostru de folosință încetase.
Proprietarul putea dispune din nou de casă.
Iar cheia pe care i-o dădusem Biancăi?
Doar că nu-i promisesem niciodată că va deschide ușa pentru totdeauna.
În seara aceea m-a sunat Andrei.
— Ai făcut asta intenționat.
— Nu este casa ta, Andrei.
— Am locuit acolo opt ani!
— Știai că se va întâmpla.
M-am uitat prin geamul noului meu birou.
În spatele meu, Mihai și ceilalți lucrau la primul nostru proiect mare.
— De când am citit actele.
— Nu, Andrei. Tu ai pregătit divorțul. Eu doar m-am pregătit pentru el.
— Compania este încă a ta.
— Nu sunt proprietatea mea. Au ales.
A început să ridice vocea.
— Ai făcut totul ca să mă distrugi!
— Nu. Dacă voiam să te distrug, încercam să-ți iau firma. Tu ai insistat să o păstrezi.
— Ți-am dat exact ceea ce ai cerut.
Dar problemele lui nu se terminaseră.
În lunile în care fusese ocupat cu Bianca și cu planul de a mă scoate din firmă, Andrei devenise neglijent.
Contabila observase cheltuieli personale trecute prin companie.
Nu eu făcusem reclamația care a declanșat verificările.
Când au început controalele, documentele vorbeau singure.
Au urmat explicații, corecții, penalități și alte probleme pe care Andrei nu și le putea permite tocmai în momentul în care veniturile firmei scădeau.
Bianca rezistase cât timp încă exista aparența luxului.
Dar fără casa mare, fără vacanțe și fără cardul firmei, relația lor a început să arate diferit.
— Mi-ai spus că totul va fi al nostru, i-a reproșat într-o seară.
— Și va fi. Trebuie doar să trecem peste perioada asta.
— Și unde să stau câteva luni?
Bianca îl privise de parcă tocmai îi propusese să doarmă într-o gară.
Două săptămâni mai târziu plecase.
Și, din câte am aflat mai târziu, fără să-i înapoieze geanta cumpărată pe cardul firmei.