…pentru că liniștea aceea grea din pădure s-a rupt într-o clipă.
Nu a fost un ecou obișnuit.
Țipătul ei s-a dus departe, printre copaci, și parcă pădurea însăși a răspuns.
La început s-a auzit un foșnet.
Agentul din dreapta a încremenit cu mâna întinsă.
— Stai liniștit, e vreun animal…
Dar nu suna a animal obișnuit.
Din întuneric au început să apară lumini. Mici, mișcătoare.
În câteva secunde, poienița nu mai era goală.
Din toate părțile au ieșit oameni. Bărbați în haine de vânătoare, cu lanterne și bastoane, câțiva cu câini în lesă care mârâiau.
— Stai! Poliția! s-a auzit o voce puternică.
Cei doi agenți au încremenit.
Fata de pe bancheta din spate nu s-a mișcat.
Ușa mașinii a fost deschisă brusc. Un bărbat solid, trecut de 50 de ani, cu o lanternă în mână, s-a uitat direct la ei.
— Ce faceți aici? a întrebat rece.
Agentul a încercat să zâmbească.
— Control de rutină… am luat-o pe fată de pe drum…
— Noaptea, în pădure? a tăiat-o scurt bărbatul.
În spatele lui, alți oameni priveau în tăcere. Nu erau speriați.
Unul dintre câini a început să latre agresiv.
Fata a coborât încet din mașină.
— E în regulă, a spus ea calm.
— Eu i-am chemat, a adăugat.
Agentul a simțit cum îi îngheață sângele.
Ochii ei nu mai erau goi.
— Credeați că sunt singură?
Din buzunarul halatului a scos un mic dispozitiv.
Bărbatul cu lanterna a oftat adânc.
— De trei luni strângem plângeri despre voi, a spus el. Femei oprite noaptea. Amenințate. Umilite.
Din spate, au apărut încă două mașini.
De data asta, cu girofaruri.
Cei doi agenți au fost scoși din mașină fără prea multe vorbe.
Fata a rămas lângă bărbatul cu lanterna.
— A meritat? a întrebat el încet.
— Dacă mai opresc măcar o femeie… nu, a răspuns simplu.
Ambulanța a venit la scurt timp. Nu pentru ea.
Pentru unul dintre agenți, care nu mai putea respira de panică.
În timp ce mașinile plecau, liniștea s-a întors în pădure.
Fata și-a strâns halatul pe lângă ea.
— Mă duceți până în oraș? a întrebat.
Bărbatul a zâmbit pentru prima dată.
— Te ducem. Dar de data asta… în siguranță.
Pe drum, ea a privit pe geam.
Copacii treceau în întuneric, unul după altul.
Și, pentru prima dată după mult timp, a închis ochii fără teamă.
Pentru că uneori, nu trebuie să fii puternic tot timpul.
E suficient să știi când să ceri ajutor.
Și să ai curajul să strigi.