M-am ridicat încet și am deschis.
În prag stătea soacra mea.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, nu mai avea privirea aceea plină de superioritate.
Ținea tableta mea profesională în ambele mâini.
Ca și cum s-ar fi temut să nu-i cadă.
— Putem vorbi? întrebă ea încet.
Am privit tableta câteva secunde.
— A fost… o neînțelegere.
În spatele meu apăru și Cristina.
Se uită când la mine, când la tableta din mâinile femeii.
— Cred că ar trebui să plecați, spuse ea rece.
Elena clătină repede din cap.
Abia atunci am ridicat privirea spre ea.
Soacra evită să mă privească în ochi.
— Am luat-o doar ca să te învăț o lecție.
Tot timpul ești cu serviciul…
Am izbucnit într-un râs scurt.
— Deci ai furat instrumentul din care trăiesc… ca să mă apropii de soțul meu?
În clipa aceea apăru și Mihai pe scară.
Respira greu, ca și cum urcase în fugă.
Că mama ta mi-a furat tableta?
Sau că m-ai dat afară din casă fără să ceri măcar o explicație?
— N-am crezut că a luat-o.
— Fiul meu a fost doar confuz.
Dacă are ceva de spus, poate să spună singur.
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cea din care m-ai dat afară?
Sau cea în care ai stat liniștit în timp ce mama ta mă făcea hoață și nebună?
— Îți promit că lucrurile vor fi diferite.
I-am arătat captura cu localizarea tabletei.
Apoi înregistrarea apelurilor.
— Toate acestea sunt deja salvate.
Și vor ajunge la poliție.
— Dar… ți-am adus tableta înapoi.
— După ce ai fost prinsă.
Cristina se sprijinea de perete și îi privea fără să spună un cuvânt.
Mihai făcu un pas spre mine.
Am clătinat încet din cap.
— Știi care a fost adevărata mea greșeală?
— Nu că am avut încredere în mama ta.
Ci că am avut încredere în tine.
Și ai ales-o pe ea în clipa în care aveam cea mai mare nevoie de tine.
Nu mai avea nimic de spus.
De data aceasta fără nicio replică.
Mihai rămase câteva secunde în prag.
— S-a terminat în clipa în care ai încuiat ușa în urma mea și ai lăsat-o pe mama ta să decidă cine are voie să fie soția ta.
A plecat fără să mai spună un cuvânt.
Cristina se apropie și mă îmbrățișă.
M-am uitat la tableta pe care o țineam din nou în brațe.
— Când am ieșit din apartamentul lor, credeam că am pierdut tot.
De fapt, am pierdut doar doi oameni care nu m-au respectat niciodată.
Și am câștigat libertatea de a nu mai trăi cerând voie să fiu eu însămi.
În dimineața următoare, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi deschid proiectul neterminat.
Iar în aceeași zi am sunat un avocat.
Căsnicia în care tăcerea cântărea mai mult decât adevărul.