În dimineața următoare m-am trezit înaintea tuturor.
Casa era încă în liniște.
Mi-am făcut o cafea și, pentru prima dată după mult timp, nu am mai simțit că trebuie să salvez pe cineva.
În următoarele două ore am făcut tot ceea ce ar fi trebuit să fac cu ani în urmă.
Am depus cererile pentru încetarea contractelor care erau pe numele meu.
L-am sunat și pe proprietarul apartamentului.
— Domnule Dumitrescu, de la sfârșitul lunii nu voi mai figura eu în contract.
A urmat câteva secunde de liniște.
— În sfârșit, Irina… credeam că n-o să ai niciodată curajul.
Am închis telefonul cu mâinile tremurând.
În ultima seară am scris o scrisoare pentru mama.
Am rupt două foi până am găsit cuvintele potrivite.
La final am scris o singură propoziție.
„Ai tăcut de prea multe ori, mamă. Iar uneori tăcerea rănește la fel de mult ca vorbele.”
Am pus plicul sub solnița de pe masa din bucătărie.
Locul unde își bea cafeaua în fiecare dimineață.
La ora cinci și jumătate am ieșit din casă.
Și zece ani lăsați în urmă.
Ca pe un capitol care se terminase.
Ajunsă în Iași, m-am instalat într-o garsonieră mică.
Pe la prânz telefonul a început să sune.
După câteva minute m-a sunat tanti Viorica, vecina noastră.
— Irina… s-a făcut mare agitație aici.
Raul credea că e o avarie.
Apoi au observat că nu mai merg telefoanele.
Proprietarul a venit și le-a spus că trebuie să semneze un contract nou dacă vor să rămână în apartament.
Nimeni nu știa ce se întâmplă.
Pentru prima dată, fiecare urma să fie responsabil pentru propria viață.
Spre seară, tanti Viorica m-a sunat din nou.
— Mama ta a găsit scrisoarea.
Și când Catrina a început să țipe că ai distrus familia, mama s-a ridicat și i-a spus ceva ce n-am crezut că o voi auzi vreodată.
— A spus că tu nu ai distrus nimic.
Că zece ani ai ținut casa în picioare singură.
Și că voi ați uitat că Irina este fiica mea, nu sluga voastră.
Nu pentru că îmi dădea dreptate.
Ci pentru că era prima dată când mă apăra.
Într-o dimineață am primit un mesaj.
„Ai avut dreptate. Iartă-mă.”
Am privit ecranul mult timp.
Unele răni au nevoie de timp.
Dar, pentru prima dată după zece ani, nu mai simțeam povara lumii pe umeri.
Am privit orașul care se trezea.
Fără să cer voie nimănui.