Emilia nu s-a grăbit să răspundă.
Liniștea din bucătărie devenise apăsătoare. Toți se uitau ba la ea, ba la Nathan, ba la Vanessa, de parcă nimeni nu mai știa unde să privească.
Nathan a făcut câțiva pași înăuntru. Costumul impecabil, expresia rece — același om pe care îl văzuse de atâtea ori în reviste. Dar ochii… ochii i s-au schimbat când au căzut pe fața Emiliei.
„Emilia…?” vocea lui a ieșit mai încet decât se aștepta.
Un murmur a trecut prin încăpere.
Vanessa s-a încruntat. „Nathan, cine e femeia asta și de ce—”
„Taci.” Tonul lui a tăiat aerul ca un cuțit.
Emilia a simțit cum îi bate inima, dar nu a dat înapoi. A făcut un pas în față, ridicându-și bărbia exact cum o făcuse Vanessa mai devreme.
„Da,” a spus ea simplu. „Emilia. Soția ta. Sau… încă mai sunt, nu?”
Cineva a scăpat o cană. S-a auzit cum se sparge.
Nathan a trecut mâna peste față, ca și cum încerca să-și adune gândurile. „Ce cauți aici?”
Emilia a zâmbit scurt, fără bucurie. „Lucrez aici de două săptămâni. La operațiuni. Sub numele de Ionescu.”
„Imposibil…” a murmurat el.
„Ba deloc,” a spus ea. „E destul de ușor să intri într-o firmă în care nimeni nu se mai uită la oameni, doar la cifre.”
Vanessa și-a revenit prima. „Nathan, asta e o nebunie. Femeia asta m-a provocat—”
„Te-a provocat?” Emilia s-a întors spre ea. „Am băut dintr-un pahar. Atât.”
„Din paharul soțului meu!”
În acel moment, Nathan a ridicat brusc vocea.
S-a întors lent spre Vanessa. Privirea lui nu mai era deloc caldă.
Vanessa a ezitat pentru prima dată. Doar o fracțiune de secundă, dar suficient.
„Eu… adică… toată lumea știe că—”
„Ce știe?” vocea lui a devenit și mai joasă. „Că îți permiți să dai ordine în locul meu? Că vorbești în numele meu? Sau că ai început să crezi povești pe care ți le-ai spus singură?”
Emilia a simțit că ceva se rupe în aer. Nu mai era doar despre ea.
„Nathan,” a spus ea calm, „nu am venit pentru scenă. Am venit pentru răspunsuri.”
Apoi a dat din cap. „În biroul meu. Acum.”
Au urcat fără să spună nimic. Ușa s-a închis în urma lor, iar zgomotul din birou a rămas jos, ca o lume separată.
Pentru câteva secunde, au stat unul în fața celuilalt.
„Spune-mi direct,” a zis Emilia. „Ce se întâmplă aici? Cu banii. Cu ea. Cu tine.”
Nathan a oftat adânc și s-a așezat.
„Atunci ce e?” vocea ei s-a înăsprit. „Pentru că eu am văzut acte. Transferuri. Semnături dubioase. Și o secretară care se comportă de parcă e stăpâna locului.”
„Pentru că… i-am dat voie.”
Emilia a clipit. „Cum adică?”
„Am avut nevoie de cineva care să preia presiunea. Eu eram… plecat. Cu mintea. Cu tot. După ce ne-am despărțit.”
Cuvintele au lovit mai tare decât palma Vanessei.
„Și asta e scuza?” a întrebat ea încet.
„Nu.” A ridicat privirea. „Dar e adevărul.”
S-a ridicat și s-a apropiat.
„Iar cu banii… ai dreptate. Sunt probleme. Dar nu sunt furturi. Sunt încercări disperate să țin firma pe linia de plutire.”
Emilia a rămas nemișcată.
„De ce nu mi-ai spus?” a întrebat ea.
Nathan a zâmbit amar. „Pentru că nu mai știam dacă mai am dreptul.”
Tăcerea s-a așternut din nou.
Dar de data asta era diferită.
Emilia a tras aer în piept. „Atunci o să facem așa. Eu rămân. Oficial. Verific tot. Curățăm ce e de curățat.”
Nathan a dat încet din cap. „Împreună?”
„Împreună. Dar de la zero.”
În acel moment, pentru prima dată după aproape un an, nu mai păreau doi străini.
Iar jos, în birou, vestea deja se răspândea.
Ci despre cine era, de fapt, femeia care avusese curajul să bea dintr-un simplu pahar cu apă… și să schimbe totul.