Skip to content Horace încremeni. Picioarele i s-au curbat sub el, de parcă pământul ar fi cedat sub picioarele lui. Lia își simți inima bătându-i în urechi ca o tobă spartă. Nici vântul, nici pădurea nu puteau scoate un asemenea sunet. Era o voce umană. O voce… prea familiară.
Au mai făcut un pas, apoi altul. Frunzele umede le scârțâiau sub pantofi și aerul rece le zgâria obrajii. — Este imposibil… șopti Horace, abia reușind să respire. Dar era acolo. Vocea repetă, slab, cu pauze lungi: „Cine… este… acolo?
” Când au ajuns în fața cabanei, vechea ușă era atârnată de o balama ruginită. Lia ridică încet mâna și le împinse. Un scârțâit lung a rupt liniștea, iar interiorul era întunecat, cu excepția unei fâșii subțiri de lumină care se filtra printr-o crăpătură a acoperișului.
Pe un pat improvizat, acoperit cu pături vechi țesute, stătea o femeie șifonată, subțire ca firul, dar vie. Ochii ei încețoși se ridicară la figurile din prag. Și atunci Lia simți că i s-a tăiat respirația. -Anna…? spuse ea, incapabil să creadă.
Bătrâna și-a mișcat încet capul, iar când ochii i s-au așezat asupra fiului ei, un fior i-a străbătut corpul. Horațiu… ai venit…?
Vocea ei era ca o respirație, un șuvoi subțire care părea să se rupă în orice moment.
Horațiu s-a lipit de marginea ușii de parcă toată lumea se învârtea cu el. Nu putea spune nimic. Lia, în schimb, făcu un pas înainte și simți că i se strânge gâtul. Faptul că femeia a locuit acolo timp de opt ani era dincolo de imaginația oricui.
Abia atunci Lia observa niște lemn tăiat, o sticlă de tinctură și borcane cu mure și ciuperci uscate în colțul camerei. Cineva i-a adus lucruri. Cineva a avut grijă de ea.
— Cine… cine a fost aici cu tine? întrebă Lia.
Ana ridică mâna și arătă spre fereastră.
“Oamenii de acolo… știu. M-au găsit. M-au ținut în viață. Mi-au spus că într-o zi… te vei întoarce.
Ochii li s-au întâlnit și amândoi au simțit un fior rece curgându-le pe șira spinării. Pădurari. Păstori. Cei care locuiau în poienile din vârful muntelui. Oamenii s-au retras, dar cu suflet, care nu au lăsat pe nimeni în soarta lor.
Horațiu a căzut în genunchi.
Ana îl privi îndelung cu o blândețe care tăia mai adânc decât orice reproș.
Lia simți lacrimile curgându-i pe obraji. Ani de zile a trăit cu teama că vina lor o va urma pe tot parcursul vieții. Acum, uitându-se la bătrâna slabă, pentru prima dată a simțit un mare sentiment de ușurare, ca după o furtună puternică.
„Vino… du-mă acasă… vreau să-mi văd din nou satul…” șopti Ana.
Horațiu a alergat să o ia, dar bătrâna l-a oprit cu o atingere ușoară.
Au părăsit coliba împreună. Vântul rece le bătea pe față, dar simțea altfel. De parcă muntele respira cu ei.
Când ajunseră la mașină, în poiană apărură două siluete înalte, îmbrăcate în haine lungi de blană și pălării negre. Pădurari. Stăteau de pază în umbră, urmărind totul.
— Te-ai întors, spuse unul dintre ei cu o voce serioasă. – În regulă. Acum du-o acasă.
Horațiu le-a mulțumit jenat, iar ei au dat din cap fără să întrebe nimic. Era clar că știau mai multe decât lăsau să vadă.
Drumul spre sat era liniștit. Ana se uită pe fereastră, la fiecare copac, la fiecare piatră, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată. Când au intrat în sat, oamenii au ieșit în prag, încremeniți ca înaintea unei apariții.
Unii oameni au plâns. Alții și-au luat rămas bun.
— Nu am murit pentru că Dumnezeu m-a protejat. Dar tu… ai grijă de bătrânii tăi. Pentru că fără ei satul rămâne gol.
A doua zi, Horațiu s-a dus la primărie și a transferat casa pe numele mamei sale, așa cum fusese de la început. A vândut terenul de unde au venit să adune actele, iar cu banii a renovat cabana și a cumpărat tot ce avea nevoie Anei.
Și în fiecare seară, când vântul sufla ușor prin crăpătura ferestrei, glasul bătrânei nu mai era o umbră a trecutului, ci o binecuvântare:
— Horațiu… e noapte. Închide fereastra ermetic, ți-e frig.
Și pentru prima dată în opt ani a zâmbit.