Pașii ei s-au oprit în pragul sufrageriei.
Elena a simțit asta înainte să vadă măcar. Aerul se schimbase. Respirația părea să devină din ce în ce mai dificilă.
Radu a deschis ochii și, pentru prima dată după zile întregi, o scânteie i-a apărut în privire. Nu speranță. Frică.
„Radu…” a șoptit tânăra cu voce tremurândă. „Am venit…”
Elena s-a ridicat calm de pe scaun. Fără grabă. Fără emoții.
„Bună”, a spus ea simplu. „Poți intra.”
Femeia a fost surprinsă. Se așteptase la strigăte, reproșuri. Nu la tăcere.
„Eu… eu…” a început tânăra.
„Știu cine ești”, a răspuns Elena. „Știu de doisprezece ani.”
Radu a închis ochii. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji.
„Elena… iartă-mă…” a mormăit ea.
Elena se apropie de pat și îl privi sincer pentru prima dată. Nu cu ură. Nu cu durere. Ci cu o tăcere rece.
„Nu am nimic de iertat”, spuse ea. „Tot ce ai distrus s-a stins de mult.”
Tânăra făcu un pas înapoi.
„Știai”, o întrerupse Elena. „Știți cu toții. Dar ați ales ce vi se potrivea.”
Apoi se întoarse spre ea.
„Dacă ai venit după el, e prea târziu.”
Femeia plecă plângând, iar ușa se închise încet.
Doar respirația grea a lui Radu se auzea în sufragerie.
„De ce… de ce ai rămas?” întrebă el cu ultimele puteri.
Elena se aplecă spre el. Îi aranjă perna. El îi șterse fruntea.
„Pentru că am vrut să vezi”, șopti el. „Să vezi ce înseamnă să fii abandonat.”
„Adevărata pedeapsă abia începe.”
Radu a murit în noaptea aceea.
La înmormântare, toată lumea a plâns. Elena nu.
După câteva luni, casa mare a fost vândută. Datoriile au fost achitate. Actele au fost rezolvate.
Cu banii rămași, Elena și copiii s-au mutat într-un apartament luminos într-un cartier liniștit.
Dimineața, îi ducea la școală. Seara, mâncau împreună. Râdeau.
Pentru prima dată în doisprezece ani, Elena a dormit fără să se trezească noaptea.
„Da”, a răspuns ea. „Acum sunt.”
Nu pentru că a fost răzbunată.
Ci pentru că în sfârșit a decis să trăiască.