M-am culcat din nou cu fosta mea soție într-o deplasare de serviciu, iar dimineața o pată roșie pe cearșaf mi-a tăiat respirația 😮😳. O lună mai târziu, un telefon de la un spital din Constanța m-a făcut să înțeleg că noaptea aceea nu fusese o greșeală 🥶❗… ci începutul a ceva mult mai întunecat.
Și acum îmi vine greu să povestesc asta fără să mi se pună un nod în gât.
N-o mai văzusem pe Elena de aproape trei ani, de la divorț. Nu ne-am despărțit din cauza unei înșelări sau a vreunui scandal. Relația noastră s-a stins încet, între ședințe, oboseală, certuri prostești și tăceri tot mai lungi. Într-o zi am semnat actele, ne-am strâns mâna aproape ca doi străini și fiecare și-a văzut de viață.
Eu am rămas în București, îngropat în muncă la o firmă de construcții. Elena s-a mutat la Constanța să lucreze în hoteluri. Mai auzeam de ea prin prieteni comuni. Că îi merge bine. Că părea mai liniștită. Că aproape nu mai vorbea despre trecut.
Iar eu n-am întrebat nimic.
Până când am fost trimis în Constanța cu serviciul.
Trebuia să verific un teren pentru un nou complex hotelier și să mă întorc în Capitală în două zile. Am ajuns obosit, m-am cazat la un hotel de pe faleză și în seara aia am ieșit să mă plimb ca să-mi limpezesc mintea. Se auzea muzică din terase, turiști făcând poze, iar aerul umed se lipea de haine.
Am intrat într-un bar mic, nimic pretențios, din alea unde lumina e slabă și lumea vine doar să stea liniștită.
Și când am ridicat privirea, am văzut-o.
Nici nu știu cum să explic, dar deși era cu spatele am recunoscut-o imediat. Felul în care își aranja părul, cum ținea paharul, postura aia serioasă pe care o avea când se gândea prea mult.
Am simțit o lovitură în piept.
Când s-a întors și m-a văzut, a deschis ochii la fel de surprinsă ca mine.
Nu știu cât timp ne-am uitat unul la altul, dar a fost ciudat. De parcă cei trei ani se micșoraseră dintr-odată.
Am ajuns să stăm la aceeași masă.
La început am vorbit cu grijă, ca doi oameni care știu prea multe unul despre altul și totuși nu se mai cunosc. M-a întrebat de muncă. Eu am întrebat-o de a ei. Am râs amintindu-ne de o excursie veche la Brașov, de o ceartă absurdă din cauza unui câine pe care nu l-am mai adoptat niciodată, de lucruri care altădată ar fi durut mai tare.
Cel mai rău a fost să-mi dau seama că încă puteam vorbi ușor cu ea.
Aproape de miezul nopții mi-a spus că știe hotelul unde sunt cazat. Apoi mi-a propus să ne plimbăm puțin pe plajă. Iar eu, care mă mințisem ani întregi că am trecut peste ea, am acceptat ca un prost.
Marea se auzea puternic, dar nu la fel de tare ca tot haosul pe care îl aveam în mine. Am mers desculți prin nisip, vorbind prostii, amintiri, despre cât de rău gestionasem totul. La un moment dat Elena a tăcut și doar s-a uitat la mine.
În noaptea aia s-a întors cu mine la hotel.
N-am gândit prea mult. Am vrut să cred că era o despărțire întârziată, o slăbiciune comună, ceva ce urma să rămână îngropat în Constanța. Nici măcar n-am vorbit despre „mâine”. Pur și simplu s-a întâmplat.
Dar dimineața, totul s-a schimbat.
M-am trezit târziu, cu soarele intrând printre perdele. Elena era deja în picioare lângă geam, purtând una dintre cămășile mele. Pentru o secundă am simțit ceva periculos: liniște. Genul ăla de liniște care te face să uiți de ce s-a rupt o poveste.
Până când m-am ridicat din pat.
Nu mare. Dar acolo. Clară. Imposibil de ignorat.
Elena s-a întors, mi-a văzut fața și pentru o clipă aș fi jurat că și ea s-a speriat. A venit repede spre pat, a tras cearșaful și a spus, prea grăbită, că nu e nimic, că mai bine să nu pun întrebări și să mă duc la duș pentru că am treabă.
Nu era reacția unui om liniștit.
Era reacția cuiva care ascundea ceva.
— Elena, ce s-a întâmplat? am întrebat-o.
— Serios, Cătălin… nu e nimic.
Așa. Fără mic dejun. Fără îmbrățișare. Fără promisiuni. Fără explicații. M-a lăsat singur în camera aia, cu aerul condiționat înghețat, patul răvășit și o senzație cumplită în piept.
În ziua aia am încercat să mă concentrez la întâlniri, dar n-am putut. I-am trimis mesaj. N-a răspuns. După-amiază am sunat-o. Nimic. Seara am văzut că îmi citise mesajele, dar tot nu răspundea.
A doua zi m-am întors la București încercând să mă conving că cel mai bine era să las totul să moară acolo.
Pentru că n-am putut să uit.
Nici pe ea. Nici fața ei. Nici felul în care ascunsese cearșaful ăla de parcă viața ei depindea de asta.
Au trecut patru săptămâni.
Exact o lună mai târziu, ieșeam de la birou când am primit un apel de pe un număr din Constanța. Am răspuns din reflex.
— Dumneavoastră sunteți Cătălin Ionescu? Doamna Elena Popa v-a trecut drept contact de urgență… și trebuie să vorbim imediat.
Am simțit cum îmi amorțesc mâinile.
În jurul meu lumea mergea mai departe normal. Claxoane. Oameni grăbiți. Un curier trecând cu bicicleta. Dar eu parcă nu mai auzeam nimic.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat.
Vocea femeii era calmă, prea calmă.
— Doamna Elena este internată. A suferit o hemoragie severă în această dimineață.
Mi s-a făcut stomacul ghem.
— Este stabilă acum. Dar a insistat să vă contactăm dacă situația se agravează.
Nu mai vorbisem cu Elena de o lună. Dispăruse complet după noaptea aia. Și acum eram contactul ei de urgență?
— În momentul ăsta doarme. Dar cred că ar fi bine să veniți.
În aceeași noapte am plecat spre Constanța.
Nici nu-mi amintesc drumul foarte clar. Știu doar că am condus cu cafea rece lângă mine și cu mintea distrusă de întrebări.
Totul începea să se lege într-un mod care mă speria.
Am ajuns la spital dimineața.
Elena era într-un salon mic, alb, cu perfuzii și miros de dezinfectant. Părea mai slabă decât o țineam minte. Mai obosită.
Când m-a văzut în ușă, ochii i s-au umplut de lacrimi.
— N-ar fi trebuit să vii, a șoptit.
— Ba da. Trebuia să-mi spui ce se întâmplă.
Elena și-a întors privirea spre geam.
Și atunci am observat dosarul medical de pe noptieră.
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
— Acum șase luni am aflat.
A început să plângă în liniște.
— Cancer de col uterin. În stadiu avansat.
Toate reproșurile, toate întrebările, toată gelozia pe care o simțisem în ultima lună au murit în secunda aia.
— Pentru că divorțasem deja. Pentru că nu voiam milă. Pentru că mi-era rușine că după tot ce am trăit împreună, ultimul lucru pe care urma să ți-l las era o tragedie.
Atunci am înțeles și pata de sânge.
— În noaptea aia… ai avut o hemoragie?
— Medicii îmi spuseseră deja că boala avansează. Dar eu… eu voiam doar să mă simt încă o dată normală. Încă o dată femeia pe care ai iubit-o cândva.
Am simțit că mă sfărâm pe dinăuntru.
Eu crezusem că ascunde o trădare.
Dar ea ascundea faptul că moare.
În zilele următoare n-am mai plecat din spital.
Am stat lângă ea în nopțile în care nu putea dormi.
Vorbeam mult. Mai sincer decât o făcuserăm în ultimii ani de căsnicie.
Despre cât ne-am pierdut unul pe altul.
Despre vina mea că observasem prea târziu cât de singură fusese mereu.
— Știi care e partea cea mai tristă?
— Că boala asta ne-a făcut să vorbim din nou ca doi oameni care se iubesc.
După două săptămâni, doctorii ne-au spus că tratamentul nu mai avea multe opțiuni.
Elena a primit vestea liniștită.
În ultima noapte pe care am petrecut-o în salon, afară ploua tare. Ea dormea cu mâna în a mea.
La un moment dat s-a trezit și m-a privit zâmbind slab.
— Îți amintești excursia aia la Brașov? a întrebat.