Partea a II-a — Casa pe care o credeau deja a lor
Pentru o clipă a crezut că nu auzise bine.
Margareta a zâmbit, ca și cum propunerea ei era cea mai firească idee din lume.
— Da, draga mea. Gândește-te logic. Apartamentul este mare. Tu și Marc sunteți tineri, aveți toată viața înainte. Eu și tatăl lui Marc am avea nevoie de mai mult spațiu. Iar familia trebuie să fie unită.
Cuvântul „familie” a sunat ciudat.
Sofia a lăsat jos rola de tapet pe care o ținea.
— Margareta, nu înțeleg. Ce înseamnă mai exact „să îl împart”?
Soacra ei s-a apropiat de fereastră.
— Ei bine… trei camere sunt mai mult decât aveți nevoie. Noi am putea lua dormitorul mare, voi ați rămâne cu camera mică și biroul. Sau, dacă vreți, putem face niște modificări. Important este că toți am fi confortabil.
Sofia a privit-o câteva secunde.
— Dumneavoastră ați vorbit cu Marc despre asta?
Pentru o fracțiune de secundă, Margareta a ezitat.
— Marc este un băiat bun, știe că familia trebuie ajutată.
Sofia a simțit un gol în stomac.
Nu pentru că Margareta își dorea să locuiască acolo.
Ci pentru că, undeva, în spatele acelor cuvinte, exista deja o decizie luată fără ea.
În seara aceea, când Marc a venit acasă, Sofia îl aștepta în liniște.
El a observat imediat expresia ei.
— Mama ta a fost astăzi la apartament.
— A, da. I-a plăcut mult, nu?
— Ți-a spus că vrea să se mute acolo?
Zâmbetul lui a dispărut încet.
Tăcerea lui a fost răspunsul.
— Sofia, nu te supăra. Doar am discutat.
— Ați discutat despre apartamentul meu.
Cuvintele lui au venit prea repede.
Și tocmai de aceea au durut.
Sofia a făcut un pas înapoi.
— Marc, apartamentul acesta mi-a fost lăsat mie.
— Dar asta nu înseamnă că fiecare lucru care îmi aparține devine automat al tuturor.
Marc și-a trecut mâna prin păr.
— Nu înțelegi. Părinții mei stau într-un apartament mic. Mama visează la un loc mai bun.
— Și eu visam la un loc al meu.
— Trei ani am trăit într-o garsonieră, Marc. Am economisit, am muncit, am făcut planuri. Când am primit apartamentul acesta, primul lucru pe care l-am simțit a fost că avem în sfârșit un loc al nostru.
— Nu mi-am imaginat că primul lucru pe care îl vom face va fi să îl împărțim.
A doua zi, Sofia a început să observe lucruri mici.
Prea mici ca să pară întâmplătoare.
Margareta îi trimitea mesaje despre renovare.
„Am găsit o mobilă superbă pentru living.”
„Cred că perdelele crem ar fi mai potrivite.”
„Pentru dormitorul nostru ar merge niște dulapuri mai mari.”
Sofia a recitit mesajul de câteva ori.
În weekend, Marc și mama lui au venit împreună.
Sofia i-a primit politicos.
Dar de această dată nu mai era femeia care zâmbea și accepta pentru a evita conflictul.
Margareta a intrat direct în subiect.
— Am făcut niște schițe pentru reorganizare.
Sofia a rămas privind foile.
Era un plan al apartamentului.
Spațiul ei devenise pe hârtie un proiect de familie.
— Cine a făcut aceste planuri? — a întrebat Sofia.
Marc a privit în altă parte.
Un plan în care ea fusese ultima persoană consultată.
— Îmi pare rău, dar nu se va întâmpla.
Margareta a ridicat sprâncenele.
Liniștea a fost instantanee.
Marc a făcut un pas spre ea.
Dar ea l-a oprit cu o privire.
A luat dosarul din mâna Margaretei și l-a pus pe masă.
— Casa asta nu este un premiu pentru cine are cele mai multe așteptări. Este locul pe care l-am primit și pe care vreau să îl construiesc împreună cu soțul meu.
— Dar nu împotriva voinței mele.
Următoarele săptămâni au fost grele.
Nu pentru că Margareta a renunțat ușor.
A spus rudelor că Sofia devenise „egoistă”.
A spus că banii și proprietățile schimbă oamenii.
Dar Sofia nu s-a mai lăsat prinsă în vinovăție.
Pentru prima dată, a înțeles diferența dintre bunătate și sacrificiu.
Bunătatea înseamnă să ajuți.
Sacrificiul permanent înseamnă să dispari pentru ca alții să fie confortabili.
Marc a avut nevoie de timp.
La început a fost prins între soția lui și mama lui.
Dar, încet, a început să vadă adevărul.
Nu era vorba despre un apartament.
Într-o seară, a venit lângă Sofia pe balcon.
Parcul de jos era luminat, iar castanii se mișcau ușor în vânt.
— Pentru că am lăsat pe altcineva să decidă pentru noi.
Marc a scos cheile apartamentului din buzunar și i le-a pus în palmă.
— Acum înțeleg că o casă nu este doar un loc. Este locul în care oamenii din ea trebuie să se simtă în siguranță.
Au mai avut multe discuții după aceea.
Dar au început să reconstruiască.