Treceți la conținutul principal Solicitați un link
Ziua în care totul a mers… aproape prost
Dimineața a început cu un sunet brusc — alarma. Sau, mai exact, a doua alarmă , pentru că prima fusese ignorată cu grație. Anca a deschis un ochi, a văzut ora și a sărit din pat ca arsă. „Perfect. Am dormit doar cu zece minute mai mult… care, evident, sunt cele mai importante zece minute din viața mea.”
A intrat în baie. A deschis robinetul. Apa rece ca gheața. „Superb. Nici nu voiam să fac duș, doar să exersez respirația de supraviețuire în Antarctica.”
A încercat să se consoleze cu gândul la cafeaua de dimineață. A apăsat butonul aparatului. Nimic. A mai apăsat o dată. A mai lovit ușor. Apoi tare. „Nu, nu, nu… Nu acum, dragul meu espressor, nu mă trăda!” Dar aparatul a rămas mut, ca un fost iubit care nu mai răspunde la mesaje.
A trecut la planul B: prăjitorul de pâine. A pus două felii, așteptând mirosul acela divin de mic dejun. În schimb, a simțit fum . „Minunat. Am reinventat cărbunele alimentar.”
Pe drum spre birou, traficul părea un experiment social despre răbdare. Un taxi a frânat brusc, o bicicletă a apărut de nicăieri, iar un domn grăbit a traversat cu o cafea în mână. Anca a reușit să evite totul, dar nu și băltoaca care a decis să-i redecoreze pantalonii. „Perfect. Acum arăt ca o pictură abstractă.”
Când a ajuns la birou, liftul era blocat. A urcat pe scări, cu laptopul, geanta și moralul în scădere. La etajul cinci, ușa de la birou s-a deschis brusc și s-a ciocnit de cineva.
— Au! a exclamat ea. — Scuze, n-am văzut… a spus el , ținând o mapă plină de hârtii. Era Alex , colegul nou, cel care vorbea mereu calm, de parcă trăia într-un film cu muzică de jazz. — Ai o zi grea? — Nu, doar o zi care mă testează pentru un reality show numit „Supraviețuiește fără cafea și apă caldă”.
El a zâmbit. — Atunci sper că măcar prezentarea de azi va merge bine. — Dacă merge, jur că donez aparatul de cafea la muzeu.
La ședință, proiectorul a decis să se alinieze cu restul universului. Nu pornea. — Nu se aprinde, a spus Anca, apăsând toate butoanele posibile. — Poate e cablul, a sugerat Alex. — Poate e blestemul zilei mele, a replicat ea.
După zece minute de chin, imaginea a apărut pe perete… dar invers. — Ei, măcar e artistic, a spus Alex. — Da, prezentarea mea despre „strategii de marketing” va fi interpretată ca „arta abstractă a disperării”.
Când în sfârșit totul s-a rezolvat, Anca a început să vorbească. Dar microfonul a scos un sunet ascuțit, de parcă un gremlin țipa în difuzor. — Poate ar trebui să-l oprești, a spus Alex, încercând să o ajute. — Sau să-l arunc pe geam, a murmurat ea.
În ciuda haosului, prezentarea a mers decent. Alex a intervenit de câteva ori, completând ideile ei. La început, Anca s-a simțit iritată — „nu e proiectul tău, domnule calm!” — dar apoi a observat că intervențiile lui chiar o ajutau. Când totul s-a terminat, șeful a spus: — Excelentă colaborare, voi doi. Anca a ridicat o sprânceană. „Colaborare? Eu am supraviețuit, el a comentat.”
La prânz, a mers la cantină. A ales paste. A scăpat furculița. A vărsat sos pe bluză. „E clar, universul are un simț al umorului foarte… vizual.”
Pe drum spre birou, s-a împiedicat de cablul unui aspirator. Cine îl manevra? Evident, Alex. — Scuze, nu te-am văzut. — Nici eu nu te-am văzut, dar mă bucur că ne ciocnim zilnic. — Poate e destinul, a spus el zâmbind. — Sau lipsa mea de coordonare.
Spre seară, Anca a plecat obosită. Afară, ploua. Umbrela ei s-a deschis… pe jumătate. A încercat să o repare, dar vântul a decis că umbrela e un zmeu. În timp ce se lupta cu ea, cineva s-a apropiat cu o umbrelă mare, neagră. — Ai nevoie de ajutor? Era Alex. — Nu, doar încerc să câștig un duel cu gravitația. — Lasă, vin sub a mea. Au mers împreună până la stație. Ploua liniștit, iar pentru prima dată în ziua aceea, Anca nu se mai simțea urmărită de ghinion.
— Îmi pare rău pentru azi, a spus el. Cred că am complicat lucrurile la prezentare. — Nu, ai salvat situația. Dacă nu intervenai, cred că microfonul ar fi explodat. — Atunci… ca să-mi cer scuze pentru toate ciocnirile și cablurile, te invit la o cafea. Anca a râs. — Sper că aparatul funcționează, altfel e semn că blestemul continuă. — Dacă nu funcționează, îți promit că o fac eu manual. — Tu? — Da, am un talent ascuns. Știu să repar espressoare și zile proaste.
Ea l-a privit surprinsă. — Atunci poate ziua asta nu e chiar pierdută. — Poate e doar începutul unei zile mai bune, a spus el.
Și, pentru prima dată în ziua aceea, Anca a simțit că universul, în sfârșit, îi zâmbea. Sau, cel puțin, îi făcea cu ochiul prin aburul unei cafele perfecte