Treceți la conținutul principal Solicitați un link
Povestea tristă a bătrânilor uitați de copii în azile…
Lumina amiezii trecea leneș prin ferestrele înalte ale căminului „Răsăritul”, desenând dreptunghiuri de praf aurit pe podeaua de linoleum. În colțul sălii de socializare, pe un fotoliu de pluș uzat care își pierduse de mult culoarea originală, sta bunicul Andrei. La cei 80 de ani ai săi, bărbatul părea sculptat în lemn de stejar vechi: palmele bătătorite de muncă odihneau pe mânerul unui baston de corn, iar ochii, de un albastru spălăcit de vreme, priveau fix spre poarta curții.
Elena, o femeie de 40 de ani cu chipul blând și ochi calzi, asistentă socială la centru de doar câteva luni, s-a apropiat cu pași tăcuți. Purta o tavă mică cu o cană de ceai de tei și câteva biscuiți. Îl urmărise pe Andrei în ultimele săptămâni; spre deosebire de ceilalți bătrâni care mai strigau, se mai plângeau sau jucau table, el tăcea. O tăcere grea, ca o haină de iarnă udă.
S-a așezat pe scaunul de plastic de lângă el, lăsând tava pe măsuță.
— Bună ziua, nea Andrei. V-am adus ceva cald, a spus ea, încercând să-i capteze privirea.
Bătrânul a tresărit ușor, apoi a întors încet capul spre ea. Un zâmbet abia schițat, mai mult o cută a buzelor, i-a apărut pe față.
— Săru-mâna, tată. Ești binevenită. Ceaiul ăsta miroase a acasă… a grădină de vară.
Elena a oftat încet, strângându-și palmele în poală. Simțea o strângere de inimă ori de câte ori îl vedea neschimbat în acel colț, zi după zi, duminică după duminică, într-o așteptare care părea fără sfârșit. Nu-l vizitase nimeni de când venise ea acolo. Niciun pachet, niciun telefon. Curiozitatea și empatia au învins-o.
— „Tataie, de când ești singur aici la azil? Unde sunt copiii matale?”, a întrebat ea, coborându-și vocea ca să nu tulbure liniștea din jur.
Andrei a privit din nou spre geam. A mângâiat lemnul bastonului, de parcă acolo s-ar fi aflat toate amintirile lui. A tras adânc aer în piept, iar pieptul i s-a ridicat cu un oftat greu, bătrânesc.
— „I-am învățat să facă primii pași… ca să poată pleca cât mai departe! Dar eu încă îi aștept să se întoarcă!”, a răspuns el, cu o voce surprinzător de clară, dar încărcată de o tristețe cosmică.
Elena a simțit cum i se pune un nod în gât.
— Câți aveți? a întrebat ea, vrând să-l ajute să descarce povara.
— Doi, tată. Doi băieți ca doi brazi. Radu și Mihai. Când erau mici, casa era plină de larmă. Alergau pe prispă de-mi sărea inima din piept de frică să nu cadă. Eu le-am ținut mâinile astea bătrâne, care acum tremură. Îi ridicam în aer și le spuneam: „Zburați, tătucă, lumea e a voastră!”. Și au zburat. Radu e în Canada, are firmă mare de construcții. Mihai e la București, director pe nu știu unde, mare inginer.
— Și… nu sună? Nu vin de sărbători?
Andrei a zâmbit amar, privind spre tavan.
— Sunt oameni ocupați, Elena. Lumea de azi se mișcă repede. Ei n-au timp să stea, cum stau eu aici, să numere frunzele care cad. Mihai m-a adus aici acum doi ani, într-o toamnă. Mi-a zis că e doar pentru o lună, până termină el de renovat apartamentul, să nu stau în praf. Mi-a strâns mâna, mi-a lăsat un teanc de bani pe noptieră și a zis: „Vin repede, tată”. Luna aia s-a făcut un an. Anul s-a făcut doi. Banii s-au terminat, plătește prin bancă direct la directorul de aici. Dar el… el n-a mai trecut pe la poartă.
— E nedrept, a spus Elena, cu o urmă de revoltă în glas. Au o datorie morală! Sunteți tatăl lor, le-ați dat totul. Cum pot să lase un părinte așa?
Bătrânul a întins o mână aspră și a atins ușor brațul Elenei, ca s-o liniștească.
— Nu-i judeca prea aspru, fată dragă. Dragostea de părinte e ca o apă curgătoare: merge doar în jos, de la părinți la copii. Nu se mai întoarce la izvor. Eu i-am crescut să fie independenți, să nu depindă de nimeni. Le-am dat aripi puternice. Greșeala mea a fost că nu le-am spus că, din când în când, aripile au nevoie să se odihnească și în cuibul de unde au plecat.
— Dar nu vă e ciudă? Nu sunteți supărat pe ei? o întrebă ea, mirată de seninătatea din ochii bătrânului.
— Am fost, la început. În primele luni, plângeam noaptea în pernă să nu mă audă colegul de cameră. Îmi ziceam: „Unde am greșit? Cu ce i-am supărat?”. Dar apoi am înțeles. Supărarea îți mănâncă sufletul și eu am nevoie de sufletul meu întreg când or veni. Pentru că ei o să vină, Elena. Într-o zi, ușa aia mare de la intrare se va deschide și unul dintre ei o să strige: „Tată!”.
Elena a privit spre curtea goală. O frunză uscată se învârtea în vânt. Știa realitatea din azil; știa că majoritatea celor lăsați aici „pentru o lună” rămâneau până la sfârșitul zilelor lor, uitați de familii care își răscumpărau vinovăția prin facturi plătite la timp.
— Nea Andrei, dacă vreți, putem încerca să-i sunăm noi de la birou. Avem numerele lor în dosar. Să le spunem că vă e dor…
Bătrânul a clătinat din cap, hotărât.
— Nu, tată. Nu așa. Dragostea cu de-a sila nu se poate. Dacă vin pentru că i-a strâns conștiința sau de gura voastră, nu-mi aduc bucurie. Eu vreau să vină pentru că le-a fost dor de glasul meu, de poveștile mele de la țară. Până atunci, eu stau aici. Îi aștept. Fiecare mașină care oprește la poartă e o speranță. Fiecare pas pe hol e o bătaie de inimă în plus.
Elena s-a ridicat în picioare, simțind că ochii i se umplu de lacrimi. A luat cana neatinsă de ceai și a pus-o mai aproape de el.
— Să-l beți până nu se răcește, tataie. O să mai trec pe la dumneavoastră mai târziu.
— Mulțumesc, Elena. Ești o fată bună. Să ai grijă de părinții tăi, dacă-i mai ai. Să-i suni chiar și doar ca să le spui că plouă.
Asistenta a dat din cap și s-a îndepărtat rapid, lăsându-l pe Andrei în dreptunghiul lui de lumină. S-a dus în biroul ei mic, s-a așezat la masă și a privit telefonul mobil. Fără să mai stea pe gânduri, a format numărul mamei ei, aflată la sute de kilometri depărtare.
— Mamă? Bună dimineața… Nu, nu s-a întâmplat nimic. Voiam doar să-ți aud vocea și să-ți spun că te iubesc.
Dincolo, pe fotoliul de pluș, bătrânul Andrei a luat o gură de ceai. Apoi și-a potrivit din nou bastonul între genunchi, și-a sprijinit palmele bătrâne de el și a privit neclintit spre poartă. Soarele urca pe cer, orele treceau, dar speranța lui rămânea neschimbată, vie și încăpățânată, în ciuda timpului care nu mai avea răbdare.