Elena s-a întors în salon cu pași moi, de parcă podeaua întreagă ar fi putut trăda-o. Rudele vorbeau încet, Radu zâmbea rigid lângă sicriu, iar Mihai își ștergea fruntea cu o batistă. Nimeni nu se uita la ea cu adevărat. Pentru ei, era deja o bătrână slăbită, gata să semneze orice i se punea în față.
S-a apropiat de sicriu cu ceașca de cafea în mână, prefăcându-se amețită. Atunci a auzit-o: o bătaie ușoară, aproape imposibilă, venind din lemn. O dată. Apoi încă o dată. Ceașca i-a alunecat din degete și s-a spart pe podea. Toți s-au întors spre ea, dar Elena nu s-a mai prefăcut. A arătat spre sicriu și a strigat cât a putut de tare: „Deschideți-l! Soțul meu e viu!”
Radu a făcut un pas spre ea. „Mamă, oprește-te. Te faci de râs.” Dar o verișoară mai tânără, speriată de zgomot, a pus mâna pe capacul de sticlă și a țipat. Constantin își mișcase buzele. În câteva secunde, liniștea de înmormântare s-a transformat în haos. Cineva a sunat la 112, cineva plângea, iar Mihai tremura atât de tare încât nu mai putea ține telefonul în mână.
Radu a încercat să oprească totul. „Nu-l mișcați! Doctorul a spus că e mort!” Elena s-a întors spre el cu o privire pe care fiii ei nu o mai văzuseră niciodată. „Doctorul tău a spus multe.” A scos din buzunar batista îmbibată cu ceai și borcanul cu pastila albă. „Și toate vor ajunge la poliție.”
Ambulanța a venit înaintea doctorului Călinescu. Când paramedicii au deschis sicriul și l-au conectat pe Constantin la aparate, unul dintre ei a înjurat printre dinți. Avea puls slab. Era viu, sedat puternic, prins undeva între somn, moarte aparentă și o crimă pe care propriii fii aproape o duseseră până la capăt.
La spital, Elena a refuzat să lase pe oricine din familie să intre înaintea poliției. Radu a țipat că ea delirează. Mihai a cedat primul. Cu ochii în pământ, a recunoscut că doctorul Călinescu le promisese un certificat rapid, iar incinerarea trebuia să șteargă orice urmă. „Radu a zis că tata oricum nu ne lăsa nimic dacă schimba testamentul”, a șoptit el. „Eu n-am vrut să ajungă aici.”
Constantin s-a trezit după două zile. Slab, palid, cu o mască de oxigen pe față, dar viu. Când a văzut-o pe Elena lângă pat, a încercat să-i strângă mâna. Ea a plâns atunci pentru prima dată. Nu de slăbiciune, ci pentru că bărbatul ei încăpățânat se ținuse de promisiune: nu o lăsase singură cu ei.
Ancheta a scos la iveală transferuri, procuri pregătite, medicamente prescrise pe ascuns și un testament pe care Radu voia să-l schimbe înainte ca tatăl lui să apuce să-l depună la notar. Doctorul Călinescu a fost arestat, Radu a pierdut controlul firmelor, iar Mihai, deși a scăpat mai ușor pentru că a vorbit, nu a mai fost primit niciodată în casa părinților fără martori.
Câteva luni mai târziu, Constantin și Elena au stat din nou la aceeași masă de bucătărie, cu două cești de cafea între ei. De data asta, ea a preparat-o și el a glumit amar că nu mai bea nimic făcut de altcineva. Apoi i-a pus în față actele noi: magazinele urmau să fie conduse de oameni plătiți corect, iar o parte din avere mergea către un centru pentru bătrâni abandonați de copiii lor.
Elena a semnat doar după ce a citit fiecare rând. Constantin a zâmbit obosit. „Ți-am spus să nu semnezi nimic.” Ea i-a luat mâna și i-a răspuns: „Acum semnez pentru noi, nu pentru ei.” Și, pentru prima dată după multe luni, casa nu a mai mirosit a frică, a ceai amar sau a moarte. A mirosit a cafea proaspătă și a viața pe care copiii lor aproape o arseseră înainte de zori.