Mașina neagră s-a îndepărtat de tribunal, iar Mariana nu s-a uitat nici măcar o dată înapoi. Domnul Dobre a deschis dosarul de piele și i-a întins un set de documente. „Consiliul a aprobat transferul. De astăzi, controlul firmei revine oficial pe numele dumneavoastră.” Mariana a închis ochii o clipă. Trei ani tăcuse. Trei ani îl lăsase pe Andrei să creadă că el era stăpânul.
Adevărul era simplu și rușinos pentru el: firma care le plătise casa, mașina, vacanțele și hainele Renatei fusese salvată de Mariana, nu de Andrei. Când tatăl lui lăsase compania aproape în faliment, Mariana fusese cea care adusese investitori, plătise datoriile și semnase personal garanțiile. Andrei se lăudase cu succesul, iar ea muncise nopțile, în tăcere, ca să nu-i distrugă orgoliul.
Pe trotuar, Andrei suna disperat la bancă. Cardurile erau blocate. Linia de credit nu mai exista. Mașina pe care o conducea Renata apărea acum ca bun al companiei, iar casa în care doamna Viorica se purtase ca o regină fusese cumpărată prin firma pe care Mariana tocmai o recuperase legal. Notificarea de 92.400 lei era doar începutul.
Două ore mai târziu, Andrei a intrat val-vârtej în sediul firmei, cu Renata în urma lui și cu mama lui aproape alergând. „Ce ai făcut?”, a strigat el în fața recepției. Mariana era deja în biroul mare de la etaj, așezată la masa de ședințe, cu domnul Dobre și doi avocați lângă ea. Nu mai purta chipul femeii umilite de la tribunal. Purta liniștea cuiva care așteptase momentul potrivit.
„Am încetat să mai plătesc pentru viața ta”, a spus ea calm.
Renata a râs nervos. „Nu poți să-i iei tot. El e Munteanu. Numele lui e pe firmă.” Mariana a împins dosarul albastru spre ei. Înăuntru erau extrase, contracte, facturi, mesaje și dovezi că Andrei folosise bani ai companiei pentru hoteluri, bijuterii și vacanțe cu amanta. Iar pe ultima pagină era semnătura lui, prin care acceptase, fără să citească, renunțarea la drepturile de administrare în cazul folosirii frauduloase a fondurilor.
Doamna Viorica s-a albit la față. Andrei a luat foaia și a citit-o de trei ori, ca și cum literele s-ar fi putut schimba. „Tu m-ai păcălit”, a șoptit el. Mariana s-a ridicat încet. „Nu, Andrei. Eu te-am rugat trei ani să citești ce semnezi. Dar tu erai prea ocupat să-mi spui că fără tine nu sunt nimic.”
În zilele următoare, Renata a dispărut prima. Mașina i-a fost luată din fața salonului, cardurile au fost închise, iar brățara de aur a devenit probă într-un dosar intern. Doamna Viorica a încercat să o sune pe Mariana de zeci de ori, ba cu amenințări, ba cu lacrimi. Mariana nu a răspuns. Unele uși nu se mai deschid după ce ani întregi ai scuipat pe pragul lor.
La o lună după divorț, Mariana a intrat din nou în aceeași clădire de tribunal, dar de data asta nu ca femeie părăsită, ci ca administrator unic al companiei care îi purta munca, nu numele fostului soț. În fața ei, Andrei nu mai avea sacoul aranjat, zâmbetul sigur și amanta la braț. Avea doar un avocat, datorii și privirea unui om care înțelesese prea târziu că o femeie tăcută nu este o femeie slabă.
Când a ieșit, domnul Dobre a întrebat-o dacă vrea să meargă acasă. Mariana a privit orașul, apoi dosarul albastru din mâna ei. „Nu”, a spus ea. „Vreau să merg la firmă.” Pentru prima dată după șapte ani, nu mai pleca din viața cuiva ca o femeie aruncată afară. Pleca spre propria ei viață, iar în urma ei rămânea doar adevărul: Andrei nu o pierduse la divorț. O pierduse în fiecare zi în care crezuse că ea nu valorează nimic.