— Mamă… David a murit azi-noapte.
Elenei Popescu i-a căzut telefonul din mână, de parcă i-ar fi smuls cineva sufletul din piept.
Era cinci și jumătate dimineața, într-o casă veche din Brașov, iar înăuntru încă mirosea a cafea proaspăt măcinată, a pământ ud din grădină și a cozonacul pe care Elena îl cumpărase cu o zi înainte pentru nepotul ei. David, în vârstă de opt ani, venea în fiecare lună să petreacă o sâmbătă întreagă la ea. Îi spunea „bunica Lena”, o ajuta să ude ghivecele cu roșii și se așeza pe fotoliul vechi ca să asculte poveștile pe care ea i le citea de când ieșise la pensie din biblioteca orașului.
— Andrei, ce spui acolo? a întrebat Elena, simțind cum i se înmoaie picioarele.
De cealaltă parte, fiul ei plângea. Nu era plânsul unui adult. Era un hohot rupt, disperat.
— L-a lovit o mașină azi-noapte… venea de la un coleg. Șoferul era beat. La spital nu au mai putut face nimic.
În spatele vocii lui Andrei se auzeau țipetele Mirelei, soția lui. Elena nu mai putea respira. Cu doar o săptămână înainte, David fusese cu ea să adune frunze uscate în Parcul Central. Ținuse o frunză roșie între degete și îi spusese:
— Când o să fiu mare, bunico, o să te duc să vezi toată România.
Iar acum îi spuneau că băiatul acela, copilul ei, era mort.
Zilele următoare au fost un coșmar. Elena a trebuit să-și înghită propria durere ca să organizeze tot ce Andrei și Mirela spuneau că nu pot duce. A mers la firma de pompe funebre, a semnat hârtii, a ales un sicriu alb, mult prea mic, și l-a ascultat pe domnul Radu, angajatul de acolo, repetând cu o față învățată pe de rost:
— Ne pare foarte rău, doamnă. La vârsta asta doare și mai tare.
Când Elena a cerut să-l vadă pe David pentru ultima dată, Andrei a oprit-o.
— Nu, mamă. Lovitura a fost prea puternică. Nu rămâne cu imaginea asta.
Ea l-a ascultat, deși ceva în pieptul ei nu-i dădea pace.
Priveghiul a fost într-o capelă plină de vecini, învățătoare și colegi de școală. Toți îl plângeau pe copilul cuminte care lua mereu note mari, care își împrumuta cărțile și spunea „mulțumesc” chiar și pentru un pahar cu apă. Mirela nu lăsa din mână o batistă neagră. Andrei părea îmbătrânit peste noapte.
Elena a pus un trandafir alb pe sicriu.
— O să te iubesc mereu, puiul meu, a șoptit.
L-au îngropat sub o ploaie rece. Când pământul a început să cadă peste cutia albă, Elena a simțit că o îngroapă și pe ea.
În seara aceea s-a întors singură acasă. Și-a scos pantofii la intrare, dar nu a mai avut putere să înainteze. Totul era la fel: paharul preferat al lui David, cărțile de aventuri pe masă, sucul de mere în frigider.
La ora șapte, când deja se întuneca, a auzit o bătaie ușoară în ușă.
Toc. Toc.
Elena a crezut că e vântul. Dar apoi a auzit o voce mică, tremurată.
— Bunica Lena… deschide-mi.
Când a deschis ușa, lumea s-a oprit.
David era acolo, plin de noroi, cu hainele rupte, cu un pantof lipsă și cu mâinile acoperite de pământ.
— Ajută-mă, bunico, a spus el plângând. Ai mei au încercat să mă omoare.
Partea a doua este în comentarii.